Floarea-soarelui (Helianthus annuus) este o plantă oleaginoasă cultivată în principal pentru seminţele ei, care au un conţinut ridicat în ulei. Originară din America, floarea-soarelui a fost adusă în Europa în anul 1510. La început a fost folosită îndeosebi ca plantă ornamentală în grădini.
A fost cultivată apoi ca plantă oleaginoasă mai întâi în Italia, în sudul Rusiei şi în alte regiuni. În prezent este cultivată pe toate continentele. În România există suprafeţe mari cultivate cu floarea-soarelui.
Seminţele ei, care conţin până la 50 la sută substanţe grase, sunt folosite îndeosebi pentru obţinerea uleiului, iar consumate ca atare au numeroase proprietăţi (între care creşterea imunităţii), fiind foarte hrănitoare şi energizante.
Seminţele de floarea-soarelui trebuie consumate în stare crudă dacă vrem să profităm pe deplin de calităţile lor nutritive. Ele conţin grăsimi sănătoase, fibre, proteine, vitamine, minerale. Au un conţinut bogat în vitaminele E, B1, B6, acid folic, magneziu, seleniu, mangan, cupru, fosfor, precum şi în tryptophan şi fitosteroli.
Fitosterolii ajută la reducerea nivelului de colesterol din sânge, seleniul este cunoscut ca având un rol în prevenirea cancerului, iar magneziul şi cuprul contribuie la menţinerea sănătăţii oaselor. Datorită componenţilor cu proprietăţi antioxidante, seminţele de floarea-soarelui sunt recomandate şi pentru ameliorarea durerilor articulare, scăderea riscului unor boli de inimă, în ulcerele gastrice sau alte afecţiuni ale tractului gastro-intestinal, erupţii de piele, febră, afecţiuni pulmonare, astm ş.a. O altă componentă importantă este lecitina, care este folosită şi în industria farmaceutică.
Şi alte părţi ale acestei plante – rădăcina, tulpinile fragede, frunzele, petalele galbene sau pălăria – pot fi folosite pentru diverse preparate în scop curativ. Astfel, încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea, din frunze şi flori se prepara un ceai pentru combaterea febrei. De asemenea, din pălăria de floarea-soarelui se face un ceai recomandat pentru combaterea răcelii.
Conform ”Enciclopediei de etnobotanică românească” (1979), la noi, uleiul de floarea-soarelui era folosit pe larg la prepararea diferitelor unguente şi linimente. Ceaiul din capitulele florale se bea, iar oamenii se udau cu el la tâmple şi în moalele capului ca remediu pentru ameţeli şi dureri de cap. Ceaiul se bea, de asemenea, contra tusei, răguşelii, pojarului şi a altor boli eruptive. În unele zone, florile se fierbeau împreună cu dumbăţ (Teucrium chamaedris) sau cu planta cunoscută sub numele de lemnul-domnului (Artemisia abrotanum) şi cu buruieni de rast (Lepidium ruderale), decoctul fiind consumat contra frigurilor.
Tinctura din petale de floarea-soarelui poate fi utilizată şi în combaterea febrei, precum şi în tratarea afecţiunilor căilor respiratorii. De asemenea, în uz extern, uleiul de floarea-soarelui este recomandat, spre exemplu, în tratarea locală a arsurilor şi eczemelor.
Turtele rămase după presarea seminţelor constituie un excelent furaj, cu calităţi nutritive, precum şi materie primă pentru concentrate de proteine în industria alimentară. Cea mai bună perioadă de semănat pentru floarea-soarelui este primăvara, când în sol se înregistrează o temperatură de minimum 6-7 grade Celsius, iar perioada recoltării este septembrie-octombrie. Sursa: Agerpres
